God's Plans are Greater

God's Plans are Greater

When I think back to Haiti, it sometimes feels like it was just some crazy dream that I had. It seems so unreal that I was actually there and actually got to be apart of the events that occurred there. Since I’ve been back in The States, people have often asked me how it was. And all I can say to those people is, “It was amazing”. Sometimes I feel like I would do some kind of injustice to the trip and all it was by trying to explain how it was in details, because I often feel that no one could ever truly understand what it was like just based off the words that come out of my mouth. Gabi Illioi said something at our post-Haiti trip meeting, and it was that he doesn’t always know the impact that we have in Haiti, but we definitely know the impact that Haiti has on us. That is about the most accurate thing about this whole trip. 

Gods Reconciling Work is True in Every Space

Gods Reconciling Work is True in Every Space

I will trust in Him to lead and guide me where He wants me to go. With that said, my desire and prayer for you is that in seeing our pictures and videos and reading these short testimonies you may be motivated and encouraged to help restore and renew this broken world by either visiting other countries or even being where you are now believing and living as if God's reconciling work is true in every space we find ourselves in.

We Have Been Approved By God

We Have Been Approved By God

One thing I realized while being in Haiti was how much of a “bubble” I was in. I was raised in a Christian home so this trip really opened my eyes and my heart to God and to see that there is so much more out there in the world than what I know. It was amazing to see how God really uses those who make themselves available to Him.  Just as it says in 2 Timothy 2:15 “Be diligent to present yourself approved to God, a worker who does not need to be ashamed, rightly dividing the word of truth.” How important it was to make myself available to God. To let Him use me in whatever way He wanted. How I will strive to make myself available to Christ every single day of my life.

When God Has A Plan

When God Has A Plan

During the formation of the Tower of Refuge, I began hearing here and there about people from my church going to the country of Haiti to do mission work. I was already intrigued. Then as the team proceeded to present pictures and testimonies of their trip, I was sold. I wanted to be a part of the work and experiences taking place in Haiti. I cannot explain how or why my heart was so touched by this particular mission trip and not others. Without hesitation, I knew that’s where I wanted to go. The desire to go never left, the only problem was I had to be 18. Once 18 rolled around, the only problem was time and finances… But when God has a plan, nothing can stop it.

A Reflective Journal

A Reflective Journal

Wee morning hours, Tuesday, June 19, 2012: Somewhere over the continental U.S., American Airlines we’re on the plane. By “we”, I mean all ten of us in the HMT3 Team: me, Damaris Secrian, Debby and Sandy Bohunita, Mimi Muresan, Dina and Paul Prunean, Gabi Ilioi, Nick Gaboras, and Cornel Nicorici (Fratele Nelu is on a different flight—we will meet in Miami). I’m sitting next to Cornel on the flight to Miami. He’s knocked out and I’m bored. I have so many mixed feelings about this trip. I can’t sleep. I can never sleep on flights. I’m excited and nervous. I know that God is with us—the experience at the airport sealed that guarantee. And I know we have an army of prayer warriors back home who are constantly lifting us up in prayer. Even little Abi Blaga promised me that she would pray for me every day! But I can’t help fighting the fear that danger is looming in Jacmel.

Deny Our Flesh

Deny Our Flesh

Day 1 – Challenge accepted

Of all the challenges that one could have thought to have on a mission trip to Haiti, getting our packages checked in should have been the least of our concerns. God works in strange ways, but doesn’t let anything happen without a reason.  Because of our issue with the box like  configuration of our packages, we were prevented from checking them in.  With no success with the check-in clerk and his supervisor “Rashel” ( Rachel), our patience was tested by having to wait for the manager to return. Being able to reason with the manager, she allowed our packages to be checked in. But then God really worked for us and without even thinking to ask, she offered to call Miami airport and make sure we wouldn’t have any issues getting the packages from Miami to Haiti! Praise the Lord!

“Betoniera Vie" - The Concrete Maker

From the heart of Constantin Gavril:

Am ajuns la locul unde se construia biserica şi trebuia să turnăm beton în trei dintre stâlpii, care urmau să susţină plafonul. Era mult de lucru şi m-am uitat în jur la cei care aveau să ne ajute. Erau copii, femei şi caţiva bătrâni. Dar betonul? S-a comandat o pompă pentru beton? Waw!!! Am uitat unde eram…Eram în Haiti. A apărut un tînar de vreo douăzeci şi cinci de ani, încălţat cu cizme de cauciuc.

 

A intrat într-un loc special amenajat, unde, alţi trei tineri au început să arunce balastul cu lopeţile înspre el. Singur, doar cu o lopată în mână, a început să calce betonul în picioare. Pentru mine nu reprezenta altceva decât o “betonieră vie.” Între timp s-a format un şir indian de femei şi copii care dădeau găleţile cu beton din mână în mână, până ajungeau în cofragul stâlpului.

O zi grea, o muncă unde şi maşinile ar fi avut nevoie de odihnă. Am văzut copii, fete şi băieţi care lucrau cu mâinile goale, motiv pentru care unii dintre ei au făcut răni. Cei mai mulţi dintre ei lucrau să ajute doar, pentru că ştiau că vor primi o masă caldă la prânz pentru munca prestată.
“Betoniera vie” lucra, iar uneori începea să cânte. Cred că era sursa lui de putere. El era diaconul bisericii locale. Până şi o betonieră adevărată ar fi scârtâit a oboseală, dar el a frământat la beton toată ziua, îmbinînd bucuria sufletească cu plăcerea de a lucra pentru Domnul.

Seara ne-am hotărât să-i facem o vizită acolo unde trăia el. Unde? Într-o pădure.

Mergeam prin pădure, pe o cărare pe care nu puteau merge două persoane una lângă alta.
Era deja noaptea. Din întuneric se auzea doar ciripitul păsărilor neobosite, care ar fi vrut să salute prezenţa noastră în zonă ,ca un semn de bun venit.

Eram obosiţi ;credeam că nu mai ajungem. După patruzeci de minute de mers am ajuns în inima pădurii, unde pe ici colo se mai auzea căte un glas de om şi se zărea câte o lumină palidă dată de o baterie slabă a unei lanterne învechite. Am ajuns în faţa casei lui ,unde, o motoretă cu farul aprins era sursa de lumină care ne ajuta să ne vedem uni pe alţii.

Casa era mai degrabă o magazie unde un bun gospodar şi-ar fi pus uneltele agricole în câmp sau în curtea din spatele casei. Casa avea un acoperiş slab ,pe care un vânt moderat , l-ar fi putut face zburător. Peretele exterior de deasupra întrării era construit din cuti de carton desfăcute. Am intrat în casă şi n-a trebuit să deschid uşa dintre cele două cămăruţe, pentru că nu exista. Parchetul era din pământ natural, bine bătătorit, rece si proaspăt. Mobila? Era în pădure. În casă avea un pat, iar pe unul din colţuri câteva haine împăturite frumos. Câteva vase puse unele peste altele vroiau să arate că acolo era bucătăria, iar două pungi de orez reprezentau singurele lor provizii de hrană.

În cîteva minute au venit tata, mama, fraţii şi surorile lui. Au început să cânte atât cât să stârnească invidia unora care s-au pregătit în şcoli de muzică. Mama cânta aşa de frumos că ar fi avut loc ca şi solistă in corul unei opere. Au cântat cu noi în engleză, iar noi am cântat cu ei în creolă. Era superb. N-am putut crede că cei săraci, flămânzi şi obosiţi se pot bucura cu atâta intensitate. Erau cu mâinile ridicate şi cântau cu poftă din toată inima. Cântau şi erau plini de bucurie. Citeai pe faţa lor bucurie, libertate şi sperantă.

Era bucuria mântuirii,care venea din inima lor plină şi curată; era libertatea ca în mijlocul creaţiei să-şi adore CREATORUL, care i-a eliberat din lanţurile robiei păcătoase; era speranta că au un viitor fericit într-o altă lume, dincolo de stele; era speranţa că mâine va răsări soarele din nou ,doar soarele ,că viaţa lor în fiecare zi e la fel. Cel care călcase toată ziua betonul în picioare,”betoniera vie” a explodat plin de bucurie:
– Sunt fericit că sunteţi aici!
– FERICIT???? După o zi de muncă grea, flămând, cu o casă la fel de arătoasă ca o baracă de lemne, cu doi copii la care nu ştie când le-a cumpărat ultimul cadou, şi nici când s-au săturat ultima dată?

Atunci am explodat şi eu, dar în plâns. Am aflat unde şi de unde vine bucuria, libertatea şi speranţa unor oameni săraci, flămânzi şi obosiţi. De atunci am început să fiu mai atent când arunc bucata de pâine învechită, să mă scol de la masă puţin mai sătul şi să cheltuiesc mai atent orice resursă, pentrucă puţinul meu ar putea sătura un flămând. Am învăţat asta şi datorită lui :”betoniera vie.”

Our Story - Gabi Illioi

Our Story - Gabi Illioi

I didn’t see it at a young age, but growing older I saw with certainty the promise that God made through scripture, saying, “I am a father to the fatherless, a defender of widows.” (Psalm 68:5). Even though losing an earthly father caused me severe pain, the fulfillment of knowing that God is a Parent who will never leave me was much greater. Understanding what it meant to lose an earthly father and realizing my Heavenly Father’s involvement in my life, I began to dream that one day I would help people like me find the joy a supreme and eternal support offers.  Many years had to pass for this dream to begin to take shape.

The Willingness to Give

“Maturity starts with the willingness to give oneself.” In her book, Let Me Be A Woman, Elisabeth Elliot describes an atypical definition of maturity. I never knew the reality of this statement until I experienced it first hand in the mountains of Haiti. A small group from my church, including my husband and myself, accepted the invitation from a friend to come and help a group of orphaned children last June. Having been on short mission trips in the past (to the Republic of Moldova, Romania, Mexico, and Honduras), my husband and I excitedly anticipated another adventure. When we arrived there we realized that God did not want to show us another adventure, He wanted to test our willingness to give.